Oggi, car’amici, vi vogghiu raccuntari,
u’ “miraculu” du matinu, ca tutti i jorna,
da miliuna d’anni, si ripeti pi’ riurdari
e diri o’ munnu: cca sugnu, viri c’agghiorna !

Pruvati, a guardari u’ mari, dall’artu d’un palazzu,
e attinzioni a chiddu c’all’arba succeri:
prima cielu e mari si culuranu di russu paunazzu,
ca fànnu arrussicari l’isuli di ‘nfacciu, comu torti ‘i pasticceri.

A picca a picca, però, ‘sta luci ‘umenta,
tincennu araciu araciu portu, città e muntagna,
i casi parinu addumati ca genti ancor “durmenta”,
e ‘na vibraziuni liggera ‘i ventu l’accumpagna.

I campani da chesa vicina sonanu araciu:
ma nun vvi nn’addunati, è festa tutt’attornu,
anchi l’acidduzzi si dannu u primu baciu,
svigghiativi picciotti è natu ‘n autru jornu.

E ‘nzemmula l‘allegria i’ ‘sti criaturi cu lu cantari,
ca fisteggianu vulannu n’autra jurnata,
u suli s’arza pi’ dari vita e cuncurdari
u’ percorsu miravigghia di ‘st’umana “caminata”.

Disignu magistrali ‘i miliardi d’anni d’avvintura,
dumani, arreri torna u’ “miraculu” du matinu,
a tutti nn’havi a dari u’ caudu ca ristura,
speciarmenti a li vecchi po’ dari ‘n’aiutinu.

Purtroppu, si dici, ca nzoccu guasta la vicchiaia,
nun c’è mastru spertu ca la conza,
propriu comu dici un proverbiu a migghiaia,
cu mai h’avutu furtuna, mai ‘nn’avrà, e arrunza.

Ma u’ suli sempri s’arza e all’arba s’affaccia,
incanta, a picca a picca, tuttu u munnu,
cu li pirsuni, però, nun fa scunti, ‘u stissu fa bisbuccia,
quann’è u’ to’ turnu, anchi s’è ‘stati, veni “l’atunnu” !

E allura, cari in vecchiezza, cam’a fari ?
Stati accura e intantu quariamunni cu’ ‘st’atorità,
poi, spiramu ca c’è tempu, e putemu aspittari
’a magia du suli ca, da sempri, è saluti pi’ l’umanità …