Quann’eru nicu e schiffaratu,
‘nzemmula, fatta di picciriddi, a ‘na cumitiva,
u’ divirtimentu principali, spissu accaluratu,
era ‘ncuitari u’ furnaru vicinu ch’a sasizza arrustiva.

Nno vitru da putia c’era scrittu:
“si prega di suonare il campanello” !
Cosa pinsati ca ‘sta “banda” facia a capufittu ?
Sunari tutti e scappari, doppo fattu u “contrappello” .

E chistu tutti i jorna, a qualsiasi ura,
e pi’ l’intirissatu avia essiri ‘na rranni siccatura.

Però, nun capiva nuddu picchì s’incazzava:
ma comu, nni “preghi”, e poi nn’assicuti …
A pinsarici bonu, avia ragiuni, i cani nn’aizzava,
ma era ‘na cosa ca nni facia simbrari “bravi” e crisciuti !

Ora semu rranni, ma nun è canciatu nenti,
sintiti: “un paracqua 5 euri, si chiovi deci” ;
“frauli vivi, ‘na cascia 6 euri”, quantu l’assorbenti”;
“ci siamo trasferiti a 32 metri e 60 centimetri, scusateci”…

Un ti veni di futtiriti ‘i ridiri ?

Ma chiddu ca supera ogni ragiunamentu
è ‘st’avvisu di travagghiu, spuntatu nnà ‘stu mumentu:
“Assumiamo apprendisti con esperienza !”.
Pi’ capillu cci voli sturiu, priparazioni e ‘ntilligenza !!!

Ma bedda matri, dicu iu, pocu esaspiratu,
si unu avi “spirienza”, nun cerca un postu cchiù gratu ?
O, forsi vulevanu diri: ”assumiamu anche prufissuri e lauriati,
pi’ fari l’apprendisti anchi ‘ncilippati” …

U’ veru fattu, cririti a mia, è ca l’ispirienza
l’avissiru a fari iddi, cu tanta, ma tanta umirtà e pacienza !

CHI DICI ?